Image Map

Nicodim Munteanu
Patriarh al României
primul director al seminarului

Sfaturile Sfinților

În cultul ortodox, avem o duminică dedicată „Înfricoşatei Judecăţi. Este duminica a treia din perioada Triodului, atunci când creştinii lasă sec de carne. Tema judecăţii este o învăţătură a ortodoxiei, pe cât de înaltă, pe atât de simplist tratată.

Textul evanghelic, de la Matei 25, 31-46, vorbeşte despre starea omenirii înaintea lui Dumnezeu la sfârşitul veacurilor. La prima vedere, este unul dintre cele mai aspre texte ale Noului Testament, din pricina versetului 14, care-L arată pe Dumnezeu altfel decât de obicei. Ne spune acest verset: „Atunci va zice celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,  în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.

Pornind de la ineditul acestui verset, dar şi de la distincţia celor drepţi de cei păcătoşi ce apare în text, toţi cei care au o problemă în relaţia cu Dumnezeu, găsesc un bun prilej de răfuială. De asemenea, moraliştii nu amână momentul să interpreteze foarte legalist textul, în timp ce predicatorii frustraţi găsesc cel mai bun prilej să-L arate pe Dumnezeu ca cel mai de temut Judecător, păcătoşii lumii fiind primii care vor cunoaşte condamnarea Lui.

Dar, pe cât de departe sunt astfel de gânduri de Dumnezeu, pe atât de mare este iubirea Lui pentru ei.

Negreşit, judecata lui Dumnezeu nu anulează niciodată iubirea Lui, după cum nici iubirea nu anulează judecata. Dar, cu toţii ştim, că mai mare judecată decât iubirea nu există şi nici nu poate exista vreodată. Ea judecă iertător nu acuzator. Iar atunci când tot ceea ce-ţi iartă ea, tu, singur, nu poţi şi nu-ţi vrei iertat, e iad usturător. De aceea, iubirea este toată cheia înţelegerii Înfricoşatei Judecăţi dumnezeieşti. Ea ne arată că Dumnezeu nu judecă precum judecă oamenii, la tribunal sau în general. El nu este un simplu justiţiar, care doar împarte echitabil dreptatea. Dimpotrivă, constată dureros neputinţa unora de a-L iubi şi de a se iubi pe ei, precum şi libertatea lor de a refuza cea mai delicată şi cea mai înaltă iubire a lumii – iubirea lui Dumnezeu. Acest fapt nu-i înfricoşător doar pentru că-i de neînţeles un aşa refuz. E înfricoşător cum Dumnezeu iubeşte până şi refuzul lor, că ţine în iubire alegerea lor negativă, că nu-şi retrage iubirea fiinţială din ei, chiar dacă o refuză categoric.

Drept urmare, pe om, îl va înfricoşa nu atotputernicia Lui, care poate să-l pedepsească, cât mai ales smerenia Lui, în stare de orice ca să-l mântuiască.

De altfel, Judecata lumii a început deja. A început în cel mai intim şi mai adânc act al iubirii lui Dumnezeu pentru om, la răstignire. Aşa ne arată Sfântul evanghelist Ioan: „Acum este judecata acestei lumi” (In. 12, 31). Ceea ce arată că nu condamnând judecă Dumnezeu lumea, ci iubindu-o Cel dintâi, iubindu-o până la sfârşit (In 13, 1). Am putea spune că răstignirea este momentul în care chiar Dumnezeu trăieşte, din inima omului, refuzul iubirii. Un act cu totul înfricoşător, la care ia parte cu mult zbucium fiinţial: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Mt. 27, 46). Cu această profundă iubire, Hristos Unicul Mântuitor-Judecător (In. 5, 22) vine să se judece cu propria făptură pentru care sufletul şi-a pus: „Întru aceasta a fost desăvârsită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta” (I In. 4, 1).

Textul evanghelic despre judecata finală, în forma lui tipic evreiască, doreşte să şocheze cele mai amorţite conştiinţe şi cele mai împietrite inimi, ca măcar frica să-i împingă pe unii spre iubirea iertătoare a lui Dumnezeu (a se vedea sinaxarul sâmbetei pomenirii celor adormiți dinaintea acestei duminici). Însă, nu-i justificat să deturnăm întregul sens al Evangheliilor, doar pentru a susţine imaginea lui Dumnezeu de mare Inchizitor, paravan al mâniei noastre faţă de păcătoşi, din pricina neputinţei de a-L iubi pe El şi pe ei.

Providenţială şi, în acelaşi timp paradoxală, este asocierea dintre duminica Înfricoşatei Judecăţi şi cea a Fiului Risipitor, ele derulându-se liturgic una după alta. Această alăturare a duminicilor ne obligă să nu disociem în Dumnezeu între iubire şi judecată. Adică, Judecata urmează iubirii şi iubirea este singura care judecă în Dumnezeu. Altfel, dăm de o mare problemă, nu numai cu interpretarea, ci cu însăşi esenţa propriei noastre vieţi.

De fapt, cheia desluşitoare ne-o dă însăşi textul din duminica Fiului Risipitor, de la Luca 15, 11- 32. Şi ca să arătăm penibilul exegezelor apocaliptice, bazate pe textul de la Matei 25, facem o simplă lecturare împreună a celor două texte şi mai ales a sensurilor lor concomitente.

Mai întîi, dacă folosim cheia judecăţii aspre şi o aplicâm la pilda Fiului Risipitor, obţinem un rezultat cel puţin ciudat. Astfel, traseul fiului cel tânăr, care-şi ia averea părintească şi o cheltuie în desfătări ajungând să mănânce cu porcii, nu-i altceva decât chipul vieţii omului pe pământ, deci al tuturor păcătoşilor. Întoarcerea la Tatăl este revenirea omului în braţele iubirii părinteşti şi a tuturor deopotrivă în patria cerească. Numai că, în aceste momente, Tatăl în loc să-i iasă în întâmpinare şi să-l îmbrăţişeze; în loc să-l sărute şi să-l îmbrace în haina cea dintâi; în loc să-i dea inelul şi să junghie viţelul cel îngrăşat, de bucuria întoarcerii, ar trebui să-l întâmpine cu cuvinte de genul: „Bine nătărăule, tu care mi-ai mâncat averea cu desfrânatele ai curajul să mai dai ochii cu mine? Pleacă de la Mine, desfrânatule în focul cel veşnic”. O astfel de situaţie ar fi cel puţin dezamăgitoare. De fapt imposibilă.

Dimpotrivă, aplicând cheia iubirii, textului de la Judecată, obţinem un plus de înţelegere despre negrăita taină a iubirii dumnezeieşti. De exemplu, nu greşim cu nimic dacă am citi astfel textul convorbirii dintre Dumnezeu şi oamenii, împărţiţi în faţa iubirii Lui. Astfel, Celor ce-L iubesc, El le-ar putea spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămânzi aţi fost şi V-am săturat; însetaţi aţi fost şi V-am dat să beţi; străini aţi fost şi M-aţi primit; Goi aţi fost şi V-am îmbrăcat; bolnavi aţi fost şi V-am cercetat; în temniţă aţi fost şi am venit la voi”. Iar celor care-L vor refuza le va putea spune aşa: „Pentru ce Mă suspectaţi de neiubire? Căci flămânzi aţi fost şi nu M-aţi lăsat să Vă dau să mâncaţi; însetaţi aţi fost şi nu M-aţi lăsat să Vă dau să beţi; străini aţi fost şi nu M-aţi primit la voi; goi aţi fost şi nu M-aţi lăsat să Vă îmbrac; bolnavi aţi fost şi nu M-aţi lăsat să Vă cercetez; în temniţă aţi fost şi nu M-aţi primit la voi”. Nu cumva, toată atenţia vieţii noastre se concentrează pe modul în care primim iubirea lui Dumnezeu? Sau, cel puţin, să nu-L încurcăm (prin bunele noastre intenţii), să ne facă bine?

În definitiv, piatra de poticnire stă în faptul că nu înţelegem simbolul „viţelului înjunghiat” din pilda Fiului Risipitor şi pe „Fiul Omului” din textul Judecăţii de apoi. Este una şi aceeaşi Persoană dumnezeiască. Este Hristos, Dumnezeu întrupat, care vine să se judece cu lumea ca un Atotputernic smerit, ca un „Miel înjunghiat” (Apc. 5, 6), care şi-a pus sufletul pentru viaţa lumii (In. 10, 18). El, chiar şi atunci, în ultimul ceas al istoriei şi primul al veşniciei, caută în om ceea ce i-a oferit dintru început: „Chipul Său”, Chipul iubirii Sale. Şi dacă va constata că unii L-au şi încă Îl refuză, va fi o înfricoşată constatare, o înfricoşătoare judecată, că El, Dumnezeu, nu poate şi nu vrea să-i piardă. O, ce „iad dureros” va fi aceasta, întâi pentru Dumnezeu, care va experimenta încă odată prin inima făpturii Sale, durerea groaznică a refuzului iubirii, după ce L-a trăit anticipat pe cruce.

Cât ptiveşte pe cei care-L refuză, nădăjduim să-şi revină curând, bine ştiind că El, Dumnezeu, nu are odihnă „până ce nu va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale” (Mt. 22, 44). Pe de altă parte, omul păcătos, poartă în el, indiferent de adâncimea căderii lui, „foame şi sete”, chiar dacă le îndreaptă spre roşcove (Lc. 15 16). De aceea, cumva, undeva, putem spera, că fie şi numai pentru o clipă sau un gând mărunt de pocăinţă, cărora nu le urmează nici o faptă pe măsură, El, Iubirea nemărginită, va ierta mulţime de păcate celor ce nu pot mai mult, fiindcă aşa place bunătăţii Sale.

Şi ca nu cumva să se creadă că inventez poveşti, mult mai mult ne încredinţează de negrăita iubire dumnezeiască, Sfântul Isaac Sirul prin cuvintele:

„El desfiinţează greşala şi nepăsarea noastră; şi pentru ca nimeni să nu fie socotit păcătos înaintea Lui, El pune la cale o strategemă. Căci s-a spus: „Dumnezeu a desfiinţat păcatul tău: nu vei muri” (2 Rg. 12, 13). Şi chiar de a r fi vorba de un păcătos care nu-şi dă nici o osteneală în ce priveşte străpungerea inimii, El îi dă iertarea Sa datorită persoanei altora, fiindcă îi place să dea un prilej de iertare a păcătoşilor […] Oriunde se găseşte chiar şi numai numele căinţei, chiar dacă ea ar fi doar de formă, El se pleacă pentru a ne da bucuros iertarea […] (E ca şi cum ar spune:) „Iubesc iertarea,şi nu iert doar din anume pricini, ci pentru că acest lucru e plăcut bunătăţii Mele; fie acolo unde sunt prilejuri de păcat, fie acolo unde e dreptate, Eu dăruiesc oamenilor iertarea şi harul care acoperă ca un văl totul” […] De aceea, chiar dacă omul e păcătos, agăţându-se de cel mai mic pretext, El îl numeşte numaidecât drept; şi pentru binele unei singure zile îi iartă ticăloşiile întregii sale vieţi. Pentru o singură faptă bună El îl socoteşte nevinovat pe cel care şi-a petrecut toate zilele sale în păcat. Numai să se mâhnească în conştiinţa sa şi El îi iartă fărădelegi nemăsurate: în locul unei mulţi de fapte El primeşte de la acesta chiar şi cea mai mică voinţă; şi pentru păcate de ani de zile, grele şi îndelungate, îi e de ajuns căinţa unei singure clipe” (Cuvinte către singuratici 6, 26, 27, 34, Deisis, Sibiu, 2007, pp. 76- 79).

Acesta este Dreptul nostru Judecător: Iubire în veci iertătoare!

Este Taina lui Dumnezeu cu taina fiecărui om, care cutremură, sminteşte sau înalţă. Mă tem că uneori, doar oamenii vor mai mult de la oameni. Dumnezeu nu cere la fel ca noi, El doar oferă fără nici o rezervă şi nici o condiţie. Ce ameţitoare iubire!

(Gheorghe Butuc)

Tradiție

În data de 14 noiembrie 1864, prin Decretul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şcoala duhovnicească a Consistoriului Eparhial de la Ismail, înfiinţată în 1857, este ridicată la rangul de Seminar teologic

IPS Arhiepiscop Casian

Capela seminarului | istoric

Revista seminarului

Sinaxar