Image Map

Nicodim Munteanu
Patriarh al României
primul director al seminarului

Sfaturile Sfinților

Dincolo de orice umbră de confesionalism. Dincolo de orice revendicare instituţională. Dincolo şi dincoace de pretenţiile unora de a se legitima drept ortodocşi doar cu certificatul de botez. Trecând peste orice tip de statistică speculativă şi populistă, care ar plasa pe ortodocşi într-o poziţie profitabilă. Lăsând deoparte toate acestea şi altele de acest gen, Ortodoxia este Viaţă pentru viaţă. Este viaţa trăită în maximă exigenţă din pricina minunii care ne vizitează. Este naturaleţea existenţei din care avem cel mai mare câştig.

Aceasta înseamnă că fenomenul ortodox scapă oricărei norme de analiză exterioară şi oricărui instrument standardizat de verificare. Nu că ea ar fi extraterestră. Ceea ce avem în vedere este doar faptul că a fi ortodox este o atitudine „pe viaţă şi pe moarte”. Este un imperativ care se impune negreşit. Ori este trăită în toată adâncimea ei, ori este ratată cu brio. A treia cale nu există. Mai exact, o formă de „pluş” ortodoxă nu avem, oricât s-ar strădui unii să o instituie. Dimpotrivă, istoria ne-a dovedit că vremurile aşa-zis favorabile Bisericii, i-au fost de fapt, nefavorabile duhovniceşte. Iar atunci când i-au fost cu totul împotrivă, atunci s-a umplut calendarul de sfinţi. După cuvântul Mântuitorului: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (In. 15, 19).

A fi ortodox nu poate fi o întâmplare. Nici doar un mod de a continua datina familiei. Nici doar un moft de conjunctură. A fi ortodox este identic cu a fi tu însăţi şi, uneori, aceasta înseamnă a fi „revoluţionar” în cel mai direct sens al cuvântului. Dar nu împotriva altora. Nu înafară, ci totdeauna înlăuntrul tău. Adică, a fi împotriva tuturor forţelor dinăuntru sau de prin văzduhuri (Efs. 6, 12), care atacă în orice fel calitatea propriei vieţi.

Potrivit Revelaţiei, Dumnezeu nu zideşte nimic în duplicat. Totul este unic, într-o unicitate care pentru nimic nu trebuie pierdută. El, Dumnezeul nostru, nu-şi permite o astfel de pierdere şi acestui mod de a fi şi-a luat partener omul.

Omul zidit în chipul lui Dumnezeu, are de la El toată capacitatea să aprecieze, să conştientizeze şi efectiv să trăiască, unicitatea vieţii sale şi unicitatea făpturilor, din dialogul viu cu Preasfânta Treime, Taina Unicităţii absolute. Şi, fără nicio exagerare, a trăi o astfel de viaţă nu poţi fi decât Dumnezeu Adevărat sau Om adevărat. A treia situaţie nu există.

Practic, pentru om, o astfel de viaţă este imposibilă. Cel puţin de la căderea lui Adam încoace. Dar, după întruparea lui Hristos, imposibil nu mai există: „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27). Cu Hristos totul devine accesibil omului, lucru verificat pe viu de Sfântul Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos Cel care mă întăreşte” (Flp. 14, 13). Iar această posibilitate nu este doar pentru cei de la Hristos încoace, ci şi pentru toţi aceia care au aşteptat venirea Lui. Concret, viaţa pe pământ, ca Om adevărat a Fiului lui Dumnezeu, a făcut posibilă trăirea vieţii în toată dimensiunea ei. Limitele capacităţilor umane sunt înfricoşătoare, dacă ne uităm la Hristos întrupat, mort şi înviat. Iar El, nu este doar un exponat exotic departe de noi la ani lumină. El nu a trăit individualist sau doar pentru El, Viaţa pe pământ. El a trăit şi trăieşte deodată cu noi toţi. În dreptul şi pentru fiecare dintre noi. El este centrul dinamizator al fiinţei noastre, Cel ce ne cheamă din interior, oferindu-ne şi puterea să trăim dumnezeieşte viaţa, asemenea Lui. Tot Sfântul Pavel recunoaşte clar aceasta: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). De aceea, nu-i nici o exagerare a trăi viaţa lui Dumnezeu pe pământ, cât timp şi El trăieşte viaţa omului în ceruri.

În acest fel înţelegem că a fi ortodox e un mare privilegiu. Unul existenţial şi total, nu doar de conjunctură. Este statura omului deplin şi autentic („starea bărbatului desăvârşit”, Efs. 4, 13); cum e sarea pentru alimente şi lumina pentru întuneric (Mt. 5, 13-16). Adică a trăi conştient şi intens fiecare clipă a vieţii, că altfel nu poţi. În definitiv, înseamnă a trăi la prezent. Iar a trăi în prezent este totuna cu a iubi la prezent.

Nu este un simplu joc de cuvinte. Efectiv, cine nu iubeşte la prezent nu poate trăi în prezent. Ori este în reverie sterilă, ori în imaginaţie bonlăviciaosă. Iubirea însă, arde orice ispită a plasării noastre în trecut sau în viitor. Ea ne aşază într-un act concret de viaţă, care nu lasă loc improvizaţiilor. De fapt, este actul incredibil al propriei vieţi, trăite aici şi acum, aşa cum este ea. Deci, a iubi la prezent este egal cu a fi ceea ce eşti şi nimic altceva.

Pentru aceasta există o condiţie absolută. Este aceeaşi condiţie pe care omul a avut-o dintru început, în rai, şi pe care Hristos ne-o reaminteşte. Fără ea, orice om trăieşte la întâmplare şi în amăgire. Această condiţie este Adevărul.

În afara adevărului nu este iubire, iar iubirea fără adevăr sfârşeşte fie în sentimentalism, fie în patologie, care rănesc adânc fiinţa noastră. În acest sens, Sfântul Fotie se exprimă magistral: „Nu există nimic mai plin de iubire decât adevărul”.

Adevărul vieţii şi viaţa în adevăr este condiţia de la care începe şi care încununează orice act de iubire. Nu este o condiţie impusă. Nici nu este nimeni repudiat dacă nu o respectă. Este însă, dezideratul omului creat de Dumnezeu şi orice deviere ne costă propria împlinire. La acest adevăr fiinţial ne cheamă Hristos să trăim prin El: „Eu sunt Calea, Adevărul ş Viaţa” (In. 14, 6) şi suntem susţinuţi şi de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului (In 14, 17). Ei s-au aşezat smeriti în adâncul fiinţei noastre şi doresc nespus să ne ofere Tatălui plini de „har şi de adevăr” (In. 1, 14). Este legea de căpătâi a vieţii noastre, fără de care nu putem exista potrivit vocaţiei noastre fiinţiale.

Ortodoxia nu-i altceva decât invitaţie la iubire în adevăr. Nu la formule. Nu la regului. Nu la obiceiuri. Nu la plafonare sau stagnare. Ci la conectarea prin libertate la adevărul profund al fiinţei noastre, pe care Dumnezeu îl provoacă îl întreţine şi îl creşte indefinit în noi. De aceea, nu poate fi nicidecum impus. Poate fi însă trăit unic şi deplin.

„Vino şi vezi” (In. 1, 46; Apc. 6, 1) este singura propunere a ortodoxiei. Ea este chemarea care deschide experienţa întru adevăr şi iubire. Este modul concret şi foarte personal de a trăi adevărul în propria viaţă, nu imitând pe alţii, nici comentând sau negociind pe marginea lui. Este adevărul pe care-l simţi în tine, al tău, al sănătăţii tale, al videcării şi al învierii tale, de care nu poţi să nu te îndrăgosteşti.

Şi aşa începem să iubim animaţi de forţa adevărului. Să iubim necondiţionat. Să iradiem din iubire. Să iubim imposibilul. Acest adevăr interior la care se poate conecta orice om este puterea care biruieşte lumea (In 16, 33) şi care irupe în omul întâlnit cu Dumnezeu. Este iubirea fără sincope. Fără trecut şi viitor. Este iubirea conjugată doar la prezent. Din ea se naşte viaţa plină de noutate, viaţa omului cel tainic al inimii (I Ptr. 3, 4), care se deşteaptă şi creşte plăcut, chiar dacă la suprafaţă pare o viaţă banală, neatractivă, inactivă. Este mai degrabă fadă la suprafaţă, dar vie în ascuns, motiv pentru care este cel puţin curioasă, ca să nu zic irezistibilă.

Ortodoxia poate indica acest Adevăr al vieţii. Ştie unde este, dar nu ştie unde nu este. Îl face cunoscut, dar nu-L poate deţine. Îl exprimă la modul personal şi de aceea, nu-l poate obiectiva de fel. Îl trăieşte în taină şi nu are pretenţia de monopol asupra lui. Are conţinutul lui întreg şi îi conturează şi profilul. De aceea, la Duminica Ortodoxiei cinstim icoanele: chipul veşnic al iubirii reflectat în umanitate.

Practic, este taina unică a iubirii întru adevăr a omului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, despre care Ortodoxia dă mărturie la prezent, într-un perpetuu Astăzi.

În numele acestei Iubirii, care mai mult ne trăieşte decât o trăim şi în numele acestui Adevăr în care ne revigorăm interior, noi, astăzi, suntem şi dorim a fi ortodocşi.

(Gheorghe Butuc)

Tradiție

În data de 14 noiembrie 1864, prin Decretul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şcoala duhovnicească a Consistoriului Eparhial de la Ismail, înfiinţată în 1857, este ridicată la rangul de Seminar teologic

IPS Arhiepiscop Casian

Capela seminarului | istoric

Revista seminarului

Sinaxar