Image Map

Nicodim Munteanu
Patriarh al României
primul director al seminarului

Sfaturile Sfinților

Astăzi, nu mai este pentru nimeni o noutate că orice făptură creată are un centru sau un ax al său, pe care se ţine şi se circumscrie. Apoi, știm că lumea întreagă are un ax al său, iar axul întregului Univers nu-i altul decât omul, iar al omului este Dumnezeu.

Pe baza acestui principiu teologic, constatat astăzi şi de ştiinţă, de demult Biserica a rânduit în Postul Mare, aşezarea Duminicii Crucii la mijlocul ei. Părintele Makarios Simonopetritul, ne reaminteşte că unul din înţelesurile majore ale Postului Mare este reiterarea cultică a creării lumii. Prin urmare, crucea fiind pusă la mijlocul Postului este privită ca centru sau axul de susţinere al creaţiei. Dar, nu e vorba de lemnul în sine. El este doar semnul văzut al lui Hristos, Dumnezeu şi Om adevărat, care prin cruce, uneşte desăvârşit umanitatea cu dumnezeirea şi astfel, tot Universul se reorientează spre axul său neclintit în veci de veci. În acest sens, Biserica cântă la sărbătorile crucii: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului Hristoase Dumnezeule” (Triod, 1986, p. 547).

Negreșit, această cântare ne trimite la om, văzut ca centru spiritual al pământului, în care sunt concentraţi toți centri creației și din care se declanșează orice act al restaurării şi al unității firii create. Mai concret, dimensiunile crucii sunt dimensiunile omului. Iar dimensiunile omului sunt dimensiunile lui Dumnezeu. În voință şi în putere, nu în fiinţă. Aceasta ne-a spus-o atât de uimitor Mântuitorul Hristos: „Adevăr adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât aceastea va face” (In. 14, 12). E înfricoşător şi plin de adevăr!

Constanta acestei copleşitoare taine este iubirea. Fie că pleacă de la Dumnezeu la om, fie de la om la Dumnezeu, pe cruce nu vedem decât iubirea. Este o iubire rănită pentru că este o iubire manifestată, nu înţepenită. Rana acestei iubiri arată deodată existenţa şi refuzul ei. În acelaşi timp, pe cruce iubirea îşi dezvăluie adâncul ei, căci de nimic nu poate fi oprită. Pe cruce e şi restaurarea iubirii în omul căzut, care, doar răstignindu-se poare reiubi deplin omeneşte: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa În Fiul lui Dumnezeu, Care M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru Mine” (Gal. 2, 2o).

Iubirea prin cruce se purifică de orice iluzie, sentimentalism, pietism, psihologism, romantism etc . Adică, se curăţă de toate impurităţile strecurate în ea de omlul fără Dumnezeu. Omul nu poate iubi fără Dumnezeu, iar Dumnezeu nu vrea să iubească lumea fără om. De aceea, şi-au dat întâlnire pe cruce, ca să rămână nedespărţiţi în iubire.

În acest fel, crucea este actul de neclintit al iubirii dintre Dumnezeu şi Dumnezeu, dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi om, dintre Dumnezeu, om şi lume (Apc. 5, 6; 13, 8). Crucea este axul ce străbate toată existenţa necreată şi creată, nevăzută şi văzută şi cea care le uneşte distinct şi le distinge unitar, adică tot ceea ce este şi există.

Acum şi în veci de veci ea va arde pe neiubitori şi va înălţa pe cei ce o iubesc. Primii sunt cei ce calcă peste cruce crezând că sunt biruitori, ceilalţi vor birui prin puterea crucii jertfindu-se din iubire.

Categoric, crucea nu-i un simplu lemn. Nu-i idol. Nu-i nici talisman. E o putere aparte care face de neclintit orice manifestare dumnezeiască şi omenească. În definitiv, face de neclintit iubirea.

Orice propunere de iubire cu un „ism” în coadă este relativă. Dă emoţie, dar nu convinge. Provoacă, dar nu rămâne. Atrage pe moment, dar nu are forţă, coerenţă şi mai ales continuitate. Singura iubire consistentă, adâncă, neclintită şi de aceea, irezistibilă, este iubirea jertfelnică. Ea este adevărata manifestare a iubirii, care trăieşte deodată în sine şi în ceilalţi sau, mai degrabă, în ceilalţi ca în sine. Iar secretul şi cheia acestei pătrunderi tainice este crucea. Ea deschide cele mai ferecate uşi şi cele mai împietrite inimi. Iubirea crucii a deschis tâlharului uşile raiului şi tot ea a sfărâmat porţile iadului. De fapt, ele sunt îngemănate. Crucea trimite la iubire şi iubirea la cruce, căci nu putem iubi total fără cruce, nici nu ne putem purta crucea fără iubire.

Într-o lume a debusolării, a dezorientării şi a haosului generalizat, crucea este axul care ne poate stabiliza, recentra şi reconecta la noi înşine, la Dumnezeu şi la lume. Dar nu suferinţa ei, cât mai ales iubirea care izvorăşte din ea.

Durerea crucii nu o ignorăm. Ea este semnul revenirii noastre în adevăr şi în iubire. Dar nici bucuria acestei dureri nu o minimalizăm. Sunt mugurii învierii care se nasc în suflet ca roade ale iubirii, de neclintit prin cruce. Şi nu-i aşa că atunci trăim în noi înşine ca într-o continuă primăvară?

„Căci iată a venit prin cruce, bucurie la toată lumea (Învierea lui Hristos, Utrenia din Duminici).

(Gheorghe Butuc)

 

Tradiție

În data de 14 noiembrie 1864, prin Decretul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şcoala duhovnicească a Consistoriului Eparhial de la Ismail, înfiinţată în 1857, este ridicată la rangul de Seminar teologic

IPS Arhiepiscop Casian

Capela seminarului | istoric

Revista seminarului

Sinaxar