Image Map

Nicodim Munteanu
Patriarh al României
primul director al seminarului

Sfaturile Sfinților

Fără îndoială orice loc de muncă crează, celui care-l ocupă şi insatisfacţii, banalitate, obişnuinţă sau chiar silă. Aceste sentimente fac parte din „normalitatea” uzuală a oricărui serviciu executat cu stricteţe pentru un banal salariu, care oricum este nemulţumitor. N-avem încotro. Avem nevoi, iar ele costă. Prin urmare, acceptăm compromisul.

Există totuşi excepţii. Sunt şi oameni care îşi fac serviciul cu pasiune, preocupare, tenacitate, bucurie etc., motivaţi doar de prorpia vocaţie. E drept, aceştia sunt puţini, dar sunt. Printre ei se numără din ce în ce mai mult pe degete, profesorul.

Deşi jignit social şi intimidat pecuniar, adesea supus oprobiului public merge mai departe la serviciu convins că mai poate încă modela suflete. Legile nu-l ajută. Elevii şi mai puţin. Şi totuşi, inventează cu încăpăţânare motivaţii ascunse prin care nu se ştie unde şi nu se ştie când, măcar unii/unul din elevii săi va putea sta cu faţa şi nu cu spatele la viaţă. Acesta e profesorul de vocaţie, scris fără majuscule pe hârtie, dar adulat în sufletele educate prin răbdarea şi tenacitatea lui. Şi el aşteaptă salariul. Îl întristează subţirimea lui nejustificată, dar aceasta nu-l clinteşte în vocaţia care-l încurajează să continue. Şi el are elevi nepoliticoşi, ignoranţi şi fără cei şapte ani de acasă, dar nu uită niciodată că aceştia sunt asemeni copiilor lui. Faţă de toţi are o singură lege, care-l salvează de toate inconvenientele: legea iubirii necondiţionate. Împotriva ei, nici ei toţi la un loc, nici fiecare în parte, nici sistemul, nici consiliu şi nici rutina nu-l poate afecta. Dar, aceştia sunt puţini în sistemul profesoral. Ei oricum ştiu ce fac. Vreau însă, să mă refer la cei mulţi, la acei profesori „profesionişti” care, frustraţi de propriile nereuşite, confundă catedra cu tribunalul, iubirea cu sila şi elevul cu duşmanul.

Să nu ne imaginăm că aceştia din urmă sunt slabii pregătiţi ai sistemului. Dimpotrivă, rândurile lor sunt îngroşate tocmai de cei care au trudit foarte mult pentru cariera la care au visat de mici. Sunt tocmai purtătorii de cuvânt ai breslei şi aceia care dirijează opinia publică cu privire la pulsul din învîţământ. De fapt, frustrarea lor tocmai pe acest fundal se strecoară şi-l modifică din temelii. Ei se consideră în permanenţă neînţeleşi, nevalorificaţi de elevi şi de toţi cei din jur. Şi pentru că pe colegi nu se poate răzbuna, iar pe cei apropiaţi îi iubeşte se răfuieşte cu elevii. Elevii sunt consideraţi singurii vinovaţi de toate sentimentele lor de banalitate şi neîmplinire, care le sufocă zilele. Din cauza lor, el, „profesorul anului” (mai nou este şi această titulatură răsplătită substanţial pecuniar) ratează bucuria vieţii. De aceea, foloseşte cele mai de nimic metode (moderne din toate punctele de vedere!) să-şi (re)educe adeversarii. Pe cei „golani” îi elimină. Oricum nu vor fi în stare să-i ia locul niciodată. Pe cei buni îi inhibă, pândind ocazia să-i „motiveze” cu note slabe. Iar pe cei excepţionali îi suspectează de păcate ascunse sau îi mâhnesc vorbindu-le că trăiesc, chipurile, în perioade istorice nefericite pentru succes. Oricum, nu găseşte timp pentru ei să-i încurajeze sau să le recunoască fie şi personal, dacă nu public, meritele atât de evidente.

Bineînţeles, nu-i nici util, nici indicat să li se atragă atenţia. În ochii lor, „dreptatea” este echivalentă cu îndreptăţirea de sine şi, prin urmare, orice argument împotrivă e motiv serios pentru o nouă şi un alt tip de răfuială. Cunosc preabine rezultatul ineficient al acestui demers şi de aceea, o să încerc să-l evit mai des.

Nu lor, ci elevilor lor mai am totuşi de adresat o rugăminte. Nu ignoraţi vocaţia din profesorii voştri. Ei sunt şansa vocaţiei din voi. Cât despre frustraţi şi frustrările lor, că vin de la colegi sau de la catedră, trataţi-le cu eceeaşi indiferenţă cu care încerc să le tratez şi eu. Iar dacă nu vă iese luaţi-o cu răbdare de la capăt. Nu e altă cale, după cuvintele Sfântului Pavel: „Dacă vrajmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să bea, căci, făcând acestea vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Rm. 12, 20).

În orice caz, nu-i veţi putea schimba voi, dar poate prin gestul vostru de răbdare delicată, le veţi putea reaminti de clipele inocentei adolescenţe şi le veţi fura măcar un zâmbet ascuns.

(Gheorghe Butuc)

Tradiție

În data de 14 noiembrie 1864, prin Decretul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şcoala duhovnicească a Consistoriului Eparhial de la Ismail, înfiinţată în 1857, este ridicată la rangul de Seminar teologic

IPS Arhiepiscop Casian

Capela seminarului | istoric

Revista seminarului

Sinaxar