Image Map

Nicodim Munteanu
Patriarh al României
primul director al seminarului

Sfaturile Sfinților

Dintotdeauna viaţa creştină se legitimează prin martiriu. De fapt, nu poate exista creştin în afara martiriului, iar dacă există este forma lui de alienare. De altfel, nuanţele de creştinism confesional au apărut în funcţie de disponibilitatea la martiriu. Şi dacă nu mai suntem „o singură inimă şi un singur gând” în Biserică este pentru că am îngăduit posibilitatea trăirii creştine în afara martiriului, ceea ce înseamnă un fals creştinism, unul „de pluş”, comod, social, dar relativ în Adevăr.

Spusele Mântuitorului, exemplul vieţii Lui ce sfârşeşte pe cruce, în martiriu total şi desăvârşit – întrucât nu suferă pentru păcatele Lui – ne arată clar că exigenţa creştină se înscrie pe traiectoria martiriului, cu sau fără sânge. Nu că înadins creştinii caută suferinţa, ci fiindcă cine urmează pe Hristos în Adevăr şi Iubire îşi atrage instantaneu răutatea lumii, care nu suportă în ea Iubirea şi Adevărul, aşa cum explicit subliniază Evanghelia: „[…] dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că cuvintele Mele nu încap în voi” (In. 8, 37). În acest sens, suntem avertizaţi chiar de Mântuitorul: „[…] Dacă m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” […] (In. 15, 20) sau „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Iar Sf. Ap. Pavel devine şi mai clar: „câţi vor să trăiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi” (II Tim. 3, 12); pentru ca, ceva mai târziu, Tertulian să conchidă definitiv: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

Martiriul este forma maximă de revelare a Adevărului, a Iubirii, a sănătăţii sufletului, a firescului din noi, a autenticului, faţă de care reacţionează până la violenţă şi moarte: minciuna, ura, boala sufletească şi toată structura falsităţii, a celor ce trăiesc fără reper, la întâmplare sau, după „placul lumii”. În acelaşi timp, martiriul este pecetea neclintită a sfinţeniei, în jurul căreia nu se mai poate negocia nimic. Este şi motivul pentru care toţi martirii credinţei sunt canonizaţi de însăşi actul martiriului lor. Mai bine zis, actul martiriului devine actul lor de canonizare.

Pe mormintele martirilor, primii creştini săvârşeau Sfânta Liturghie, semn clar că scopul Liturghiei este acela de a pregăti, de a întreţine şi de a preface viaţa prin martiriu. De altfel, orice sfântă masă a altarului pe care se aduce jertfa de pâine şi vin în Biserica ortodoxă este mormântul gol al Mântuitorului plin de slava Învierii, mormânt de martir desăvârşit, străjuit de crucea martirică. Prin urmare, cea mai înaltă formă a Liturghiei săvârşită vreodată pe pământ este crucea şi moartea Mântuitorului şi din ea, crucea şi moartea creştinilor. Prin urmare, viaţa martirică este Liturghia împlinită în chip desăvârşit pe pământ.

Ortodoxia nu cunoaşte o altă formă mai înaltă a Liturghiei decât cea a martiriului, a zilei în care cineva, urmând lui Hristos, probează credinţa cu preţul vieţii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). Mai aplicat, această realitate o vedem exprimată de Sfântul Irineu de Lyon, care, atunci când mergea spre martiriu, spune ucenicilor: „merg să mă fac Liturghie”, iar Sfântul Policarp al Smirnei, rosteşte înainte de martiriu o autentică anafora liturgică, adică o rugăciune prin care se sfinţesc darurile de pâine şi vin la Liturghie. Înţelegem astfel, că drumul spre martiriu a Sfântului Irineu era un profund ritual al Sfintei Liturghii (în toată şi adevărata teologie tipiconală!), care se încheia cu jertfa sa sângeroasă adusă ca ofrandă lui Hristos.

Ceea ce înseamnă că la ultima liturghie a vieţii sale el s-a adus ofrandă lui Hristos aşa cum toată viaţa a primit pe Hristos ca ofrandă pentru el. La rândul său, Sfântul Policarp, fără a fi în faţa vre-unei sfinte mese şi fără a avea daruri de pâine şi vin puse înainte spre sfinţire, îşi oferă trupul său drept prescure vie din care Hristos, Arhiereul cel veşnic, să scoată „agneţul” Trupului Său, preschimbând astfel, trupul lui omenesc în trupul Său dumnezeiesc. De fapt, orice martir îşi împrumută trupul lui Hristos, Cel care (co)pătimeşte împreună cu el, mergând astfel încă odată la jertfă, ca un alt miel nevinovat, ce-şi varsă sângele pentru viaţa lumii (In. 15, 13). Este o preschimbare tainică şi harică ce se realizaeză între om şi Dumnezeu, ambii oferindu-se total, iar totalitatea iubirii în lume nu cunoaşte decât chipul jertfei, al martiriului. Nu de dragul martiriului, ci fiindcă lumea nu vrea să primească o aşa iubire.

Aşadar, martirul îşi oferă trupul lui Hristos spre pătimire, după cum şi Hristos a oferit Tatălui pătimirea Sa (Mt. 26, 39), iar Hristos îi oferă puterea şi slava pătimirii Sale, aşa cum a primit-o şi El de la Tatăl (In. 17). În prezenţa harului Duhului Sfânt, trupul martirizat se face prescure vie a liturghisirii lui Hristos şi, fără nicio exagerare, trupul martirului devine agneţ (miel), devine Trupul şi Sângele lui Hristos care pătimeşte pentru lume, dar pe care nu le putem consuma din pricina neputinţei omeneşti, dar le putem acorda aceeaşi cinstire. Căci, dacă pâinea şi vinul preschimbate în Trupul şi Sângele lui Hristos, fără să-şi schimbe natura, sunt vrednice ce aceeaşi închinare ca cea datorată lui Hristos, în acelaşi mod, trupul martirizat este un „trup euharistic”, dar din care doar Dumnezeu se poate „împărtăşi” în formă tainică şi maximă. Cu alte cuvinte, aşa cum Hristos îşi dă Trupul Său nouă spre consumare şi îndumnezeire, tot aşa martirul îşi dă trupul său Domnului spre înnomenire, adică spre evidenţa iubirii jertfite, fără limite, a lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, trupul martirului devine trup îndumnezeit, deplin realizat în Trupul lui Hristos, mort şi înviat.

Aceeaşi taină se săvârşeşte continuu în Sfânta Liturghie, fără de care ea nu-i deplin realizată. Adică, Hristos îşi oferă Trupul şi Sângele Său omului pentru ca omul să se integreze, să se încorporeze tot mai deplin în El. Iar această încorporare este din ce în ce mai deplină cu cât omul devine mai plin de jertfă, cu o disponibilitate mai relaxată la martiriu, adică la a suporta fără cârtire, în Adevăr şi cu Iubire, tot ceea ce oamenii sunt dispuşi să-i ofere împotriva alegerilor sale creştineşti. Practic, în Liturghie, folosim prescurea pentru a învăţa ceea ce trebuie să facem cu întreaga noastră fiinţă. Pentru că, Hristos în noi voieşte să se sălăşluiască. În noi vrea să se întrupeze şi să devină agneţ pe care să-l ofere Tatălui spre a fi desăvârşit unit cu el în Duhul.

Această tainică devenire, foarte vizibilă în martiriul sfinţilor, este un fapt cu totul firesc în ordine duhovnicească, deşi pare cu totul paradoxal în viaţa decăzută a lumii. Dar, această realitate nu este doar în martiri, ca o excepţie a Bisericii. Nu, viaţa oricărui creştin curge şi se sfârşeşte în martiriu. Dacă sfârşitul acestei vieţi nu-i sângeros, nu înseamnă că-i mai puţin martiric. Ci, după expresia latină: „sfârşitul încununează opera”, viaţa creştinului, o viaţă cu disponibilitate martirică la orice pas, se sfârşeşte pe pământ într-o formă sângeroasă sau nu, pentru a continua mai deplin în veşnicie.

Dar, revenim, dacă viaţa creştinului nu-i martirică, nici sfârşitul ei nu poate fi, nici creştin nu se poate numi. Prin urmare, liturghia ritualică la care participăm la fiecare sărbătoare, are caracterul de a provoca pe om la toate nivelele, ca viaţa lui să se preschimbe într-o Liturghie continuă. Iar acest lucru este posibil doar în efervescenţa harică, atunci când creştinul e disponibil să întâmpine toate clipele vieţii cu descidere martirică, singura care-l face liber. Este şi motivul pentru care, în fiecare zi, la fiecare Liturghie săvârşită, ne este pus înainte unul sau mai mulţi sfinţi, care sângeros sau nu, au trăit o viaţă de martiri, adică o Liturghie vie, manifestată în nuanţe diferite.

De aceea, Biserica a socotit înmormânatrea ca Taină (cândva rânduită chiar în numărul Tainelor Bisericii), ca o slujbă de canonizare a vieţii martirice a creştinului. Această slujbă, la origine o miezonoptică extinsă ce se împlinea în Liturghie, sub altă formă, ne atrage atenţia la conştintizarea adevărului potrivit căruia, viaţa creştinului este o liturghie continuă dacă pe fondul ei are disponibilitate martirică, chemată în orice clipă să se împlinească prin moarte.

În consecinţă, viaţa martirică este marca firescului din noi şi totodată Liturghia actualizată în care Hristos se înnomeneşte şi omul se îndumnezeieşte continuu.

Restul, forma liturgică a Liturghiei la care participăm, dacă nu are drept scop normalizarea şi meţinerea exigenţei martirice a creştinilor, la diferite nivele, relativizează şi diluează constant „inima de taină” a vieţii creştine, autentificând un creştinism eşuat.

(Gheorghe Butuc)

Tradiție

În data de 14 noiembrie 1864, prin Decretul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şcoala duhovnicească a Consistoriului Eparhial de la Ismail, înfiinţată în 1857, este ridicată la rangul de Seminar teologic

IPS Arhiepiscop Casian

Capela seminarului | istoric

Revista seminarului

Sinaxar