Amintiri despre o minune (Vlad Blându - locul I la olimpiada națională pentru seminariile teologice)

Minunea este ceva ce nu se discută, deoarece nu este supusă cuvintelor. Minunea este o bucurie; minunea este o teamă; minunea este o iubire. Când trăiești o minune, ai tocmai aceste sentimente. Nu contează în ce ordine. Oricare dintre ele te conduc la întâlnirea cu minunea, la sesizarea ei ca fapt neașteptat și totuși dorit, neobișnuit și totuși firesc.

Totul a început după luminatul praznic al Învierii și îmi doream să fie într-adevăr o continuare a acestei sărbători. Nu știu de ce. Dar gândurile și emoțiile bineînțeles că nu mi-au dat pace. Este într-adevăr bine să ai sentimentul că nu te-ai pregătit destul, să conștientizezi că doar ai încercat marea cu piciorul, dar ceea ce simțeam acum era aproape o demoralizare care mă afecta. Și totuși, cu acest sentiment am pornit la un drum care semnifica de fapt finalul unui alt drum început acum aproximativ trei luni. Acest prim drum a fost unul dificil, deoarece a reprezentat pregătirea pentru concurs. Căci olimpiada aceasta este: un concurs nu cu alții, ci cu tine însuți, pentru că astfel poți să ieși   dintr-o comoditate păgubitoare și să intri în competiție cu forțele proprii. Tot acest efort nu are însă nici o bază, nici o desfășurare sigură, nici o finalitate roditoare dacă nu ai ajutorul lui Dumnezeu. El este Singurul Care poate face, Care făptuiește, Care creează, Care înnobilează.

Citește mai departe...

Proiectul – concurs „Parohia mea – trecut şi prezent“, la Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei“ din Galaţi

Anul 2015 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii. În acest sens, Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei” din Galaţi, a inițiat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian încă de la începutul anului proiectul – concurs „Parohia mea – trecut şi prezent” care a urmărit crearea contextului în care tinerii seminarişti din Arhiepiscopia Dunării de Jos, din mediul urban şi rural, să dobândească informaţii despre valoarea religioasă şi culturală a parohiilor din care fac parte, precum şi a slujitorilor şipersonalităţilor acestor parohii.

Proiectul, coordonat de pc. pr. spiritual Călin Toderiţă şi pc. pr. Mungiu Gabriel s-a adresat elevilor seminariști care au întocmit portofolii, ce au cuprins: un scurt istoric al bisericii şi parohiei de unde provin, slujitorii şi credincioşi de seamă, proiecte desfăşurate în parohie, activităţi sociale, culturale şi filantropice, imagini de arhivă cu biserica. Fiecare elev şi-a sintetizat portofoliul într-un material power-point.

Citește mai departe...

Săptămâna porților deschise (ziua 2)

Personalități ale vieții bisericești din eparhie

Săptămâna porților deschise (ziua 1)

Monopolul şi/sau suspansul Adevărului în creştinism

Pentru a elimina orice dubiu, de la început reamintim axioma indubitabilă a existenţei: omul nu poate deţine monopolul Adevărului. Nici de unul singur în chip infailibil. Nici organizat în grupuri de tip ONG-ist, sindicalist sau sinodal. Nici extensiv, prin arhivarea tuturor datelor despre adevăr. Nici intensiv, prin efortul de a reţine doar formule adevărate.

În nici un fel şi sub nicio formă, omul nu deţine monopolul Adevărului. Lucru susţinut cu tărie de toată tradiţia biblică şi patristică a Bisericii, concluzionată magistral de Sfântul Grigorie Teologul: „Iar pentru noi este un prea distins teolog nu cel care spune că a descoperit „totul” – pentru că niciodată omul nu va putea cuprinde „totul” - , ci numai cel care se face părtaş unei vederi mai depline şi care reuşeşte să cuprindă în sine mai mult din strălucirea sau răsfrângerea Adevărului, sau oricum l-am numi pe acesta” (Cuvântarea XVII, PG 36, 125 BC).

Citește mai departe...

Învăţământul între vocaţie şi frustrare

Fără îndoială orice loc de muncă crează, celui care-l ocupă şi insatisfacţii, banalitate, obişnuinţă sau chiar silă. Aceste sentimente fac parte din „normalitatea” uzuală a oricărui serviciu executat cu stricteţe pentru un banal salariu, care oricum este nemulţumitor. N-avem încotro. Avem nevoi, iar ele costă. Prin urmare, acceptăm compromisul.

Există totuşi excepţii. Sunt şi oameni care îşi fac serviciul cu pasiune, preocupare, tenacitate, bucurie etc., motivaţi doar de prorpia vocaţie. E drept, aceştia sunt puţini, dar sunt. Printre ei se numără din ce în ce mai mult pe degete, profesorul.

Deşi jignit social şi intimidat pecuniar, adesea supus oprobiului public merge mai departe la serviciu convins că mai poate încă modela suflete. Legile nu-l ajută. Elevii şi mai puţin. Şi totuşi, inventează cu încăpăţânare motivaţii ascunse prin care nu se ştie unde şi nu se ştie când, măcar unii/unul din elevii săi va putea sta cu faţa şi nu cu spatele la viaţă. Acesta e profesorul de vocaţie, scris fără majuscule pe hârtie, dar adulat în sufletele educate prin răbdarea şi tenacitatea lui. Şi el aşteaptă salariul. Îl întristează subţirimea lui nejustificată, dar aceasta nu-l clinteşte în vocaţia care-l încurajează să continue. Şi el are elevi nepoliticoşi, ignoranţi şi fără cei şapte ani de acasă, dar nu uită niciodată că aceştia sunt asemeni copiilor lui. Faţă de toţi are o singură lege, care-l salvează de toate inconvenientele: legea iubirii necondiţionate. Împotriva ei, nici ei toţi la un loc, nici fiecare în parte, nici sistemul, nici consiliu şi nici rutina nu-l poate afecta. Dar, aceştia sunt puţini în sistemul profesoral. Ei oricum ştiu ce fac. Vreau însă, să mă refer la cei mulţi, la acei profesori „profesionişti” care, frustraţi de propriile nereuşite, confundă catedra cu tribunalul, iubirea cu sila şi elevul cu duşmanul.

Citește mai departe...

Martiriul – cea mai înaltă formă a Sfintei Liturghii

Dintotdeauna viaţa creştină se legitimează prin martiriu. De fapt, nu poate exista creştin în afara martiriului, iar dacă există este forma lui de alienare. De altfel, nuanţele de creştinism confesional au apărut în funcţie de disponibilitatea la martiriu. Şi dacă nu mai suntem „o singură inimă şi un singur gând” în Biserică este pentru că am îngăduit posibilitatea trăirii creştine în afara martiriului, ceea ce înseamnă un fals creştinism, unul „de pluş”, comod, social, dar relativ în Adevăr.

Spusele Mântuitorului, exemplul vieţii Lui ce sfârşeşte pe cruce, în martiriu total şi desăvârşit – întrucât nu suferă pentru păcatele Lui – ne arată clar că exigenţa creştină se înscrie pe traiectoria martiriului, cu sau fără sânge. Nu că înadins creştinii caută suferinţa, ci fiindcă cine urmează pe Hristos în Adevăr şi Iubire îşi atrage instantaneu răutatea lumii, care nu suportă în ea Iubirea şi Adevărul, aşa cum explicit subliniază Evanghelia: „[…] dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că cuvintele Mele nu încap în voi” (In. 8, 37). În acest sens, suntem avertizaţi chiar de Mântuitorul: „[…] Dacă m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” […] (In. 15, 20) sau „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Iar Sf. Ap. Pavel devine şi mai clar: „câţi vor să trăiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi” (II Tim. 3, 12); pentru ca, ceva mai târziu, Tertulian să conchidă definitiv: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

Citește mai departe...