Personalități ale vieții bisericești din eparhie

Săptămâna porților deschise (ziua 1)

Monopolul şi/sau suspansul Adevărului în creştinism

Pentru a elimina orice dubiu, de la început reamintim axioma indubitabilă a existenţei: omul nu poate deţine monopolul Adevărului. Nici de unul singur în chip infailibil. Nici organizat în grupuri de tip ONG-ist, sindicalist sau sinodal. Nici extensiv, prin arhivarea tuturor datelor despre adevăr. Nici intensiv, prin efortul de a reţine doar formule adevărate.

În nici un fel şi sub nicio formă, omul nu deţine monopolul Adevărului. Lucru susţinut cu tărie de toată tradiţia biblică şi patristică a Bisericii, concluzionată magistral de Sfântul Grigorie Teologul: „Iar pentru noi este un prea distins teolog nu cel care spune că a descoperit „totul” – pentru că niciodată omul nu va putea cuprinde „totul” - , ci numai cel care se face părtaş unei vederi mai depline şi care reuşeşte să cuprindă în sine mai mult din strălucirea sau răsfrângerea Adevărului, sau oricum l-am numi pe acesta” (Cuvântarea XVII, PG 36, 125 BC).

Citește mai departe...

Învăţământul între vocaţie şi frustrare

Fără îndoială orice loc de muncă crează, celui care-l ocupă şi insatisfacţii, banalitate, obişnuinţă sau chiar silă. Aceste sentimente fac parte din „normalitatea” uzuală a oricărui serviciu executat cu stricteţe pentru un banal salariu, care oricum este nemulţumitor. N-avem încotro. Avem nevoi, iar ele costă. Prin urmare, acceptăm compromisul.

Există totuşi excepţii. Sunt şi oameni care îşi fac serviciul cu pasiune, preocupare, tenacitate, bucurie etc., motivaţi doar de prorpia vocaţie. E drept, aceştia sunt puţini, dar sunt. Printre ei se numără din ce în ce mai mult pe degete, profesorul.

Deşi jignit social şi intimidat pecuniar, adesea supus oprobiului public merge mai departe la serviciu convins că mai poate încă modela suflete. Legile nu-l ajută. Elevii şi mai puţin. Şi totuşi, inventează cu încăpăţânare motivaţii ascunse prin care nu se ştie unde şi nu se ştie când, măcar unii/unul din elevii săi va putea sta cu faţa şi nu cu spatele la viaţă. Acesta e profesorul de vocaţie, scris fără majuscule pe hârtie, dar adulat în sufletele educate prin răbdarea şi tenacitatea lui. Şi el aşteaptă salariul. Îl întristează subţirimea lui nejustificată, dar aceasta nu-l clinteşte în vocaţia care-l încurajează să continue. Şi el are elevi nepoliticoşi, ignoranţi şi fără cei şapte ani de acasă, dar nu uită niciodată că aceştia sunt asemeni copiilor lui. Faţă de toţi are o singură lege, care-l salvează de toate inconvenientele: legea iubirii necondiţionate. Împotriva ei, nici ei toţi la un loc, nici fiecare în parte, nici sistemul, nici consiliu şi nici rutina nu-l poate afecta. Dar, aceştia sunt puţini în sistemul profesoral. Ei oricum ştiu ce fac. Vreau însă, să mă refer la cei mulţi, la acei profesori „profesionişti” care, frustraţi de propriile nereuşite, confundă catedra cu tribunalul, iubirea cu sila şi elevul cu duşmanul.

Citește mai departe...

Martiriul – cea mai înaltă formă a Sfintei Liturghii

Dintotdeauna viaţa creştină se legitimează prin martiriu. De fapt, nu poate exista creştin în afara martiriului, iar dacă există este forma lui de alienare. De altfel, nuanţele de creştinism confesional au apărut în funcţie de disponibilitatea la martiriu. Şi dacă nu mai suntem „o singură inimă şi un singur gând” în Biserică este pentru că am îngăduit posibilitatea trăirii creştine în afara martiriului, ceea ce înseamnă un fals creştinism, unul „de pluş”, comod, social, dar relativ în Adevăr.

Spusele Mântuitorului, exemplul vieţii Lui ce sfârşeşte pe cruce, în martiriu total şi desăvârşit – întrucât nu suferă pentru păcatele Lui – ne arată clar că exigenţa creştină se înscrie pe traiectoria martiriului, cu sau fără sânge. Nu că înadins creştinii caută suferinţa, ci fiindcă cine urmează pe Hristos în Adevăr şi Iubire îşi atrage instantaneu răutatea lumii, care nu suportă în ea Iubirea şi Adevărul, aşa cum explicit subliniază Evanghelia: „[…] dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că cuvintele Mele nu încap în voi” (In. 8, 37). În acest sens, suntem avertizaţi chiar de Mântuitorul: „[…] Dacă m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” […] (In. 15, 20) sau „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Iar Sf. Ap. Pavel devine şi mai clar: „câţi vor să trăiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi” (II Tim. 3, 12); pentru ca, ceva mai târziu, Tertulian să conchidă definitiv: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

Citește mai departe...

Falsul imperativ al lui „trebuie”

Condiţionările de tot felul sunt capcana modernă care despiritualizează creaţia şi pe om, din ce în ce mai mult. Ele sunt dovada căderii omului în biologism şi implicit, a renunţării sale voite la nevoile sale sufleteşti. Trecerea de la statutul de fiinţă dihotomică: trup-suflet, la cea de fiinţă psihofizică se face printr-o serie întreagă de imperative, de condiţionări, cu cât mai fascinante (care să imite lumea spirituală), cu atât mai depersonalizante. În fapt, atunci când omul se lasă educat de falsul imperativ al lui „trebuie”, ajunge captiv nevoilor de tot felul şi îşi pierde darul libertăţii.

Aproape că nu există discurs public care să nu conţină (obsesiv) o suită – rafinat şi argumentat expusă –, de exprimări cu „trebuie” pe primul loc. De la discursul politic demagogic şi până la extrema lui în variantă religioasă excesiv moralizatoare, atunci când dorim să ascundem Adevărul şi lipsa de onestitate, în cercetare sau raportare, avansăm grăbit o serie de „trebuie”, care să ne dea impresia că oricând putem fi cineva. Acelaşi lucru se întâmplă şi în scis. Puţine lucrări, puţine texte scise nu se învârt în jurul aceluiaşi „trebuie”. De fapt, fie în scris, fie în discurs, „trebuie” să, să, să … face demarcaţia netă între impostură şi onestitate, între fals şi autentic. Mai clar, atunci când dorim să ne ascundem, când vrem să ne mascăm sensibilitatea, când fugim de vulnerabilitate, de responsabilitate, de comunicare, de comuniune, de compasiune, când dorim să fim imbatabili, într-un cuvânt, când ne e teamă să fim noi înşine, pentru că „slujim” scopuri străine vieţii noastre, atunci îl scoatem pe „trebuie” la înaintare.

Citește mai departe...