Sfaturile Sfinților
Martiriul – cea mai înaltă formă a Sfintei Liturghii
Dintotdeauna viaţa creştină se legitimează prin martiriu. De fapt, nu poate exista creştin în afara martiriului, iar dacă există este forma lui de alienare. De altfel, nuanţele de creştinism confesional au apărut în funcţie de disponibilitatea la martiriu. Şi dacă nu mai suntem „o singură inimă şi un singur gând” în Biserică este pentru că am îngăduit posibilitatea trăirii creştine în afara martiriului, ceea ce înseamnă un fals creştinism, unul „de pluş”, comod, social, dar relativ în Adevăr.
Spusele Mântuitorului, exemplul vieţii Lui ce sfârşeşte pe cruce, în martiriu total şi desăvârşit – întrucât nu suferă pentru păcatele Lui – ne arată clar că exigenţa creştină se înscrie pe traiectoria martiriului, cu sau fără sânge. Nu că înadins creştinii caută suferinţa, ci fiindcă cine urmează pe Hristos în Adevăr şi Iubire îşi atrage instantaneu răutatea lumii, care nu suportă în ea Iubirea şi Adevărul, aşa cum explicit subliniază Evanghelia: „[…] dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că cuvintele Mele nu încap în voi” (In. 8, 37). În acest sens, suntem avertizaţi chiar de Mântuitorul: „[…] Dacă m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” […] (In. 15, 20) sau „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Iar Sf. Ap. Pavel devine şi mai clar: „câţi vor să trăiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi” (II Tim. 3, 12); pentru ca, ceva mai târziu, Tertulian să conchidă definitiv: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.
Falsul imperativ al lui „trebuie”
Condiţionările de tot felul sunt capcana modernă care despiritualizează creaţia şi pe om, din ce în ce mai mult. Ele sunt dovada căderii omului în biologism şi implicit, a renunţării sale voite la nevoile sale sufleteşti. Trecerea de la statutul de fiinţă dihotomică: trup-suflet, la cea de fiinţă psihofizică se face printr-o serie întreagă de imperative, de condiţionări, cu cât mai fascinante (care să imite lumea spirituală), cu atât mai depersonalizante. În fapt, atunci când omul se lasă educat de falsul imperativ al lui „trebuie”, ajunge captiv nevoilor de tot felul şi îşi pierde darul libertăţii.
Aproape că nu există discurs public care să nu conţină (obsesiv) o suită – rafinat şi argumentat expusă –, de exprimări cu „trebuie” pe primul loc. De la discursul politic demagogic şi până la extrema lui în variantă religioasă excesiv moralizatoare, atunci când dorim să ascundem Adevărul şi lipsa de onestitate, în cercetare sau raportare, avansăm grăbit o serie de „trebuie”, care să ne dea impresia că oricând putem fi cineva. Acelaşi lucru se întâmplă şi în scis. Puţine lucrări, puţine texte scise nu se învârt în jurul aceluiaşi „trebuie”. De fapt, fie în scris, fie în discurs, „trebuie” să, să, să … face demarcaţia netă între impostură şi onestitate, între fals şi autentic. Mai clar, atunci când dorim să ne ascundem, când vrem să ne mascăm sensibilitatea, când fugim de vulnerabilitate, de responsabilitate, de comunicare, de comuniune, de compasiune, când dorim să fim imbatabili, într-un cuvânt, când ne e teamă să fim noi înşine, pentru că „slujim” scopuri străine vieţii noastre, atunci îl scoatem pe „trebuie” la înaintare.